Cainele Gradinarului(martie)

7 March
Friday, 18:00
str.Veronica Micle 7
50 lei
Add to Favorites

Cu siguranţă, „Câinele grădinarului” de Lope de Vega este unul dintre cele mai complexe şi mai desăvârşite texte din dramaturgia clasică universală pe care puţini regizori s-au încumetat să-l abordeze. De-a lungul timpului, regizorii au redat subiectul piesei prin prisma mai multor aspecte: morale, etice, sociale etc.

În pofida faptului că de cele mai multe ori „Câinele grădinarului” este tratat ca un text despre moravuri, la o privire mai atentă înţelegem că, de fapt, este vorba despre o piesă care vorbeşte despre principii morale fundamentale, lăsate la cheremul unor oameni aparţinând unor clase sociale radical opuse, despre un adevăr la care ajunge fiecare dintre cei implicaţi, prin mijloace şi modalităţi proprii mediului care aparţin şi intelectului pe care îl au.

În viziunea regizorului Boris Focşa, dragostea rămâne o valoare constantă, cu atât mai mult cu cât este supusă unor încercări şi provocări neaşteptate. Aceasta este şi încercarea căreia trebuie să-i facă faţă Diana, contesa de Belflor şi secretarul ei, Teodoro.

Contesa este conştientă că aparţinând nobilimii, este responsabilă cu onoarea ei şi a strămoşilor pentru orice pas pe care îl face. Şi totuşi, ea nu încetează să creadă în fericirea pământească, în triumful iubirii necondiţionate, ei nu-i surâde o relaţie reciproc avantajoasă din punct de vedere social, pentru că ştie că va trebui să plătească pentru ea cu preţul inimii.

Teodoro, chipeşul şi isteţul secretar al contesei se pomeneşte şi el prins între două focuri: deşi o iubeşte pe contesă, el înţelege că o poate atinge doar în visele lui, pe când Marcela, slujnica contesei, cea mai răsărită şi mai drăgălaşă dintre ele, este mai uşor de prins în plasă şi i s-ar potrivit mai bine după rang.

Depăşirea condiţiei de exilat în propriile limite, impuse de rang şi statut, lupta dintre originea socială şi nobleţea morală, sunt emoţii care dau naştere în inima celor doi îndrăgostiţi unor stări contradictorii.

Dar în realitate inima nu ascultă de convenţii, care sunt simple amăgiri. Şi e bine ştiut, cine preferă să se amăgească, va trebuie să trăiască în minciună tot restul vieţii.

În aceaşi ordine de idei însă, câte exemple de nobili care au avut curajul să aleagă cu inima ne oferă istoria? Pot fi numărate pe degete.
 

Boris Focşa
Regizor



Prizonieri în jocul dragostei şi al întâmplării

La ora când acest număr al revistei „Teatru” era predat la tipar, sala Teatrului Republican „Luceafărul” răsuna de aplauze. Spectatorii salutau astfel deschiderea noii stagiuni, cea de-a 51-a, şi premiera spectacolului „Câinele grădinarului” de Lope de Vega. Este un spectacol care s-a lăsat mult aşteptat, la momentul când stagiunea precedentă a teatrului şi-a coborât cortina, decorul premierei (realizat de Adrian Surucenau) era deja montat în scenă şi se făceau ultimele ajustări ale costumelor (semnate de Stela Verebceanu). Dar pentru că se mai simţeau încă „însăilările” scenelor şi mizanscenelor, regizorul Boris Focşa a decis să transfere premiera spectacolului pentru toamnă.

Referindu-mă la acest spectacol, nu pot să nu vorbesc mai întâi despre text şi recunosc din start că e cu neputinţă aici să eviţi superlativele. Deşi nu este unul dintre cele mai montate spectacole, „Câinele grădinarului” rămâne totuşi unul dintre cele mai cunoscute texte ale lui Lope de Vega, considerat şi unul dintre cele mai culte piese existente până în prezent în dramaturgia internaţională. Autorul redă aici toată gama de emoţii umane cunoscute şi ghicite de la apariţia omenirii şi până în prezent.

Prin intermediul personajelor, Lope de Vega ne sugerează că viaţa sentimentală poate fi o experienţă capitală pentru cunoaşterea firii umane. Pornind de la acest adevăr, regizorul Boris Focşa îşi propune şi reuşeşte să redea în spectacol o transparenţă a sufletelor, care ne permite să urmărim cum minciuna, trădarea, şantajul puse în serviciul dragostei sunt elemente care îi asigură triumful, iar adevărul pentru a putea fi recunoscut, pentru a putea ieşi la supafaţă, are mereu nevoie de aceste artificii. Spectacolul este dinamic şi echilibrat, armonios acordat, încât muzica, jocul actoricesc, mişcarea scenică, costumele şi decorul creează impresia unei pânze preţioase, meşteşugit ţesută, aruncată peste întreaga sală.

Catalogat drept comedie, „Câinele grădinarului” întruneşte, de fapt, toate genurile artei teatrale. Este un spectacol realmente savuros, folosind sugestiile atât de bogate ale textului lui Lope de Vega, nuanţe de joc şi, mai ales, conservând caracterul distinct al unei comedii de dragoste.

Eroii spectacolului sunt prinşi în jocul dragostei şi al întâmplării. Acţiunea comediei se petrece la Napoli. Îndrăgostita de tânărul ei secretar, Teodoro (Dumitru Acriş), contesa Diana de Belflor (Stela Focşa) ezită să ia o decizie, deoarece acesta nu este de viţă nobilă. Statutul social, rangul, nobila viţă nu-i permit să ia o decizie cu inima, în cercul ei căsătoriile sunt reciproc avantajoase. Şi deoarece este frumoasă şi are moşie mare şi bogată, inima ei este râvnită şi de burlaci de viţă aleasă, care se întrec s-o cucerească. Diana înţelege că pentru ei ea este doar un trofeu, chiar dacă ea este cea care trebuie să aleagă cui va reveni acest trofeu. Şi totuşi ea nutreşte încă speranţa în posibilitatea unei fericiri pământeşti, în triumful iubirii necondiţionate, ei nu-i surâde o relaţie reciproc avantajoasă din punct de vedere social, pentru că ştie că va trebui să plătească pentru ea cu preţul inimii. Ea îşi îndeplineşte în continuare responsabilităţile, face faţă jocurilor de societate, dar e sătulă de atâtea convenienţe.

Acţiunea ia însă o întorsătură neaşteptată pentru Diana când  află că Teodoro se întâlneşte în secret cu slujnica Marcela (Natalia Iacovlev).

Actriţa Stela Focşa reuşeşte să redea cu multă măiestrie stările prin care trece contesa îndrăgostită, pusă în situaţia să lupte cu amorul propriu, fapt care-i provoacă dese accese de gelozie. Treptat, urmărim cum Diana de Belflor, cea căreia i se supun toţi, învaţă să se supună inimii. Confruntarea între cele două lumi în care este prinsă contesa, lumea căreia îi aparţine ea şi mediul lui Teodoro, o fac să-şi treacă inima printr-un malaxor, să privească dincolo de aparenţe, dincolo de legi şi moravuri.

Teodoro, în interpretarea lui Dumitru Acriş, este un tânăr chipeş şi inteligent. E conştient de modesta sa origine socială, este mai isteţ decât alţii din mediul lui, nu se mulţumeşte cu puţinul pe care îl are, conştient că poate avea mai mult. „Mai mult” în înţelegerea lui, pentru o perioadă de timp, poate fi şi cea mai chipeşă dintre slujnicele contesei, de ce nu? Mai cu seamă că la ea râvnesc şi alţii. Doar că lui distracţiile frivole şi pestriţe ale celor de rangul lui nu-i aduc nici bucurie, nici mulţumire. Marcela, cea căreia îi este dat să aculte poeziile şi răvaşele lui de dragoste, nu înţelege o iotă din cuvintele care îi sunt adresate de secretar, dar nu-i displac şi nici nu zăboveşte să le transmită şi altora.

Pe Teodoro încercările la care îl supune contesa îl debusolează, îl chinuie, dar el nu se grăbeşte să pună capăt chinului, de frică să nu piară visul pe care a îndrăznit să-l plăsmuiască. El, asemeni Dianei, nu râvnea la o relaţie din interes, ci la un răspuns la chemarea sufletului, la o iubire adevărată, conştientă, asumată.        

Depăşirea condiţiei de exilat în propriile limite, impuse de rang şi statut, lupta dintre originea socială şi nobleţea morală, sunt emoţii care dau naştere în inima celor doi îndrăgostiţi unor stări contradictorii. În viziunea regizorului Boris Focşa, dragostea rămâne o valoare constantă, cu atât mai mult cu cât este supusă unor încercări şi provocări neaşteptate. Aceasta este şi încercarea căreia trebuie să-i facă faţă Diana, contesa de Belfor şi secretarul ei, Teodoro.

Provocările însă le aduc necazuri ambilor îndrăgostiţi. O fi ele titlurile nobiliare simple amăgiri, dar să nu uităm dictonul: noblesse oblige. Într-un moment, pentru a nu păta onoarea femeii iubite, dar şi pentru a fugi de răzbunarea nobililor care îşi aşteptau rândul la mâna Dianei, Teodoro trebuie să plece în Spania. Este emoţionantă scena în care cei doi îndrăgostiţi îşi cer unul altuia libertatea inimii, fapt ce ne încredinţează încă odată de adevărul afirmaţiei: câteodată să fii liber nu înseamnă să poţi pleca, ci să poţi rămâne!

Un alt personaj cheie al spectacolului este Tristan, valetul lui Teodoro, interpretat fără cusur de actorul Sergiu Plângău. Isteţ, dibaci, abil, credincios dar şi oportunist, Tristan reuşeşte să-şi scape de fiecare dată stăpânul de belea, chiar dacă pentru asta e nevoie să ţese sau să deturneze intrigi, încât ajunge într-un final să se mire chiar el de isteţimea minţii lui, de ce a putut ea să plăsmuiască pentru a aduce la un final fericit istoria de dragoste a Dianei şi a lui Teodoro!

Obişnuit să fie mereu în miezul evenimentelor, Tristan suferă dramatic atunci când ratează vreo întâmplare (cum este, de exemplu, scena în care Diana îi dă palme lui Teodoro), felul în care îşi mărturiseşte mâhnirea stârneşte ropote de aplauze şi hohotele publicului.

Sfătuitor, atotştiutor, omniprezent, circumspect, Tristan conştientizează că stăpânul lui e altfel decât cei din mediul în care el şi cu Teodoro îşi petrec serile, avansarea în rang a stăpânului îl preocupă în mod deosebit nu doar din fidelitate, ci şi pentru că înţelege că va fi răsplătit pentru asta. Dar şi pentru că el este un iscusit maestru al jocului, orice provocare pentru el este un nou motiv să-şi încerce isteţimea şi îndemânarea.          

Tristan pune la cale un şiretlic, facând pe toată lumea să creadă că Teodoro este fiul nobilului Ludovico (Veaceslav Mereuţă). Noua situaţie îi permite Dianei să se căsătorească cu bărbatul pe care îl iubeşte. Dar Teodoro nu poate să-şi asume mişeleşte o nouă identitate pentru a profita de dragostea femeii iubite, pentru că minciuna îl va coborâ în ochii ei şi îi recunoaşte Dianei adevărul. Fiind cucerită de nobleţea morală a secretarului, Diana salvează aparenţele şi reuşeşte să rămână alături de Teodoro, iar Tristan se alege cu recunoştinţa şi prietenia celor doi.

„Câinele grădinarului” este un spectacol armonios închegat, o reuşită a unei echipe consolidate. Indiferent că joacă roluri principale sau secundare, actorii trăiesc cu intensitate maximă orice clipă petrecută pe scenă, fapt pentru care nu poate fi trecută cu vederea nicio mizanscenă. Nu putem trece sub tăcere nici rolurile secundare, interpretate cu multă dăruire de Vlad Isac, Iulian Ursu, Avelin Tabarcea, Veaceslav Mereuţă, Valentin Munteanu, Viorica Severin sau Natalia Macovei. Fie că interpretează chipuri de nobili sau slujitori, actorii se isprăvesc de minune cu sarcinile puse de regizor şi plusează cu plăcerea jocului, care, practic, debordează în orice replică sau mişcare.

Şi de această dată, pentru cea mai nouă montare la Teatrul Republican „Luceafărul”, regizorul Boris Focşa face echipă bună cu scenograful Adrian Suruceanu, pictorul de costume Stela Verebceanu şi compozitorul Iurii Aleabov, o combinaţie încercată şi alte dăţi cu succes şi care nu avea cum să dea greş nici acum, ba din contra, cu orice nouă colaborare reuşesc să nu se repete şi să atingă performanţe tot mai frumoase.

Este un spectacol pe care ar fi bine să nu-l rataţi, cu siguranţă o să vă impresioneze.

 

Info bilete : 060 879 444

 

Din momentul rezervarii aveti  24 ore la dispozitie pentru a achita biletele.