Casatoria secreta septembrie 2018

Casatoria secreta septembrie 2018

14 September 2018
Friday 18:30
"Maria Biesu" National Opera
50–200 lei
Add to favorites

 

Denumirea originală: Il matrimonio segreto

Libretul: Giovanni Bertati

După piesa omonimă de George Colman şi David Garrick

Conducerea muzicală, dirijor: Andriy Yurkevych

Regia: Andrea Battistini, Italia
Scenografia: Iurie Matei, Artist al Poporului
Costume: Anastasia Spătaru
Premiera mondială: 7 februarie 1792, Teatrul Curţii Imperiale din Viena
Premiera la Chişinău: 26 ianuarie 2018, Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu"

Durata spectacolului: circa 2 ore (o pauză)

Opera se prezintă în limba italiană.
Subtitrare în limba română

 

Dirijor: ANDRIY YURKEVYCH

Roluri şi interpreţi:

 

Geronimo - ALEXEI DIGORE

Carolina - ANA CERNICOVA

Elisetta - LILIA ȘOLOMEI, Artist al Poporului

Fidalma - ANASTASIA TVERDOHLIB

Contele Robinson - VITALIE CEBOTARI

Paolino - DANIEL ȘVEȚ

 

ACTUL I

După o uvertură veselă și plină de viață, uneori interpretată ca o piesă de concert, cortina se ridică și vedem un living din secolul al XVIII-lea. Este livingul lui Geronimo – un negustor bogat din Bologna, cu ambiții mari, dar cu un auz cam prost. Acesta speră că ambițiile lui vor deveni realitate dacă își va mărita cele două fiice cu bărbați de viță nobilă. Dar el încă nu știe că mezina sa, Carolina, se măritase deja cu Paolino – propriul său contabil-șef. Tinerii căsătoriți își spun povestea în două duete. Din primul duet aflăm despre situația lor. Carolina îl convinge pe soțul său să îi spună lui Geronimo despre căsătoria lor secretă. Căci până la urmă, spune aceasta, chiar dacă pare o fire mai dură, în realitate el are o inimă bună și peste o zi-două o să-i ierte. Paolino însă ar vrea să mai aștepte. Acesta l-a invitat la ei pe contele Robinson – un lord englez, care, pentru o zestre de o sută de mii de scudo, este gata să se însoare cu sora mai mare, Elisetta. Dacă se va întâmpla acest lucru, Geronimo îi va fi atât de recunoscător lui Paolino, încât îl va ierta. El arată scrisoarea lui Robinson, în care acesta din urmă își anunță venirea, iar Carolina este de acord că e mai bine să aștepte.
Atunci când Geronimo – acest bătrân surd – apare pe scenă bombănind și înjurând, acesta îl vede doar pe Paolino, care îi arată scrisoarea lui Robinson. Geronimo se bucură că urmează să vină un conte adevărat, care intenționează să o facă pe fiica sa mai mare contesă; iar atunci când apar cele două fiice ale sale, împreună cu mătușa lor Fidalma – adevărata stăpână în casa fratelui său, acesta le spune tuturor vestea cea bună.
Elisetta o mustră pe Carolina pentru comportamentul ironic, iar Fidalma încearcă să le împace pe ambele. Apoi, Fidalma îi mărturisește Elisettei că speră să se mărite și ea curând. Ea nu îi spune fetei cu cine, dar lasă de înțeles publicului că este îndrăgostită de Paolino.
În următoarea scenă Geronimo îi spune mezinei sale, spre îngrozirea acesteia, că o va mărita și pe ea cu un bărbat la fel de nobil ca în cazul Elisettei. Dar nu are acum timp pentru mai multe detalii, pentru că urmează foarte curând să apară contele Robinson. Acesta a început să le facă tuturor complimente fără sens: inițial Carolinei, bănuind că anume ea îi va fi soție, însă aceasta nu manifestă niciun interes pentru el; apoi Fidalmei și, în sfârșit, Elisettei.
Atunci când află că anume Elisetta îi este ursita, contele este dezamăgit, întrucât ochii expresivi ai Carolinei îi treziseră deja fanteziile. Scena se încheie cu un cvartet, în care personajele își exprimă unanimitatea cu privire la un singur aspect: că lucrurile nu decurg deloc așa cum au fost planificate, iar ce va fi mai departe nu știe nimeni.
Paolino îi face o vizită contelui Robinson în biroul lui Geronimo. Acesta speră, cu ajutorul contelui, să îi poată spune lui Geronimo, cu grijă și tact, despre căsătoria sa cu Carolina. Robinson anticipează lucrurile și declară că Elisetta nu îi este deloc pe plac și că ar vrea, în locul ei, să se însoare cu Carolina. Dorința lui este următoarea: să obțină jumătate din suma inițială în calitate de zestre, în cazul în care vor fi introduse modificări în condițiile contractului de căsătorie. Și iată-l pe conte trimițându-l pe Paolino la Geronimo pentru a-i transmite această propunere. Apare Carolina, iar contele profită de această ocazie pentru a-i cere mâna. La început, Carolina se preface că este jignită de lipsa de onoare a acestuia, mai apoi însă, îi spune că este nedemnă de a se mărita cu un domn atât de nobil: că este prea modestă, lipsită de cumpăt, că nu știe cum să se comporte și că nu vorbește engleza, franceza și nici germana. Altfel spus, nu este decât o fetiță prostuță, iar contele este prea înfierbântat, încercând să o convingă. Apoi, apar și ceilalți patru participanți ai acestei intrigi. Elisetta se plânge că nu se bucură de atenția contelui, iar Geronimo încearcă să-i găsească acestuia din urmă diferite scuze. Paolino începe să vorbească cu voce tare, fără a transmite însă rugămintea contelui. Acesta spune doar că în sala de banchete totul este pregătit pentru a sărbători, așa că toți merg să vadă cum arată masa de sărbătoare.
Camera rămâne liberă, iar contele continuă să o convingă pe Carolina, aceasta respingându-l repetat. Între timp, Elisetta dă peste ei. Ea începe imediat să strige, învinuind-o pe sora sa că ar încerca să îi fure mirele. Toți aleargă să vadă ce s-a întâmplat, iar în finalul acestui act ambele surori încearcă, în același timp, să își explice poziția. Paolino și Fidalma declară că au înnebunit de la tot ce se întâmplă, iar contele și Geronimo încearcă să găsească o ieșire din această situație.

 

ACTUL II

Contele îl găsește pe presupusul său viitor socru în biroul lui și încearcă să-i spună că refuză să se însoare cu Elisetta, întrucât aceasta nu-i este pe plac. Limbajul său neinteligibil, plus surditatea lui Geronimo nu îi permit acestuia din urmă să înțeleagă nicidecum esența lucrurilor. Atunci când, în sfârșit, el înțelege ce se întâmplă, începe să-i reproșeze contelui că acesta refuză să îndeplinească prevederile contractului. Geronimo ajunge până la urmă să înțeleagă că contele îi propune să i-o dea de soție pe Carolina, în locul Elisettei, entru o zestre de două ori mai mică. Această propunere îi place mult mai mult bătrânului negustor: iese că acesta îl va avea oricum drept ginere pe conte, plus că va economisi și niște bani. Geronimo acceptă propunerea contelui, dar cu condiția că și Elisetta va fi de acord. Biroul lui Geronimo devine, în mod magic, locul central al casei unde se desfășoară acțiunea. Paolino pare să treacă întâmplător pe alături, iar Robinson îi spune despre noua sa înțelegere cu negociantul, lăsându-l să înțeleagă că el însuși o să-i comunice bucuros această noutate Carolinei. Tânărul decide, disperat, să ceară sfatul Fidalmei, pentru a ști ce trebuie să facă. Întrucât aceasta se dovedește a fi și ea alături, el încearcă să-i explice, confuz, ce s-a întâmplat, ea însă, interpretându-i greșit sentimentele, îi spune să nu-și facă griji și îi promite să se mărite cu el. Aceasta fiind deja prea mult pentru el, Paolino leșină. Tot aici apare întâmplător Carolina, care înțelege și ea pe dos situația. Cât Fidalma lipsește un minut, Paolino încearcă fără succes să o convingă pe Carolina de nevinovăția sa. Însă, când în cele din urmă Fidalma îi lasă singuri, Paolino o convinge pe soția sa că îi este fidel și îi propune să fugă împreună.
Elisetta și Fidalma sunt acum ambele dușmani de moarte ai Carolinei, așa că decid că cel mai bine va fi să o ascundă într-o mănăstire. Iar când Geronimo apare, gata să o convingă pe Elisetta să renunțe la conte, ambele femei i se adresează acestuia și îl conving să accepte planul lor. Astfel, atunci când Carolina vine la tatăl său, pentru a-i spune în sfârșit despre căsătoria sa secretă, acesta îi spune cu asprime că trebuie să plece chiar în dimineața următoare la mănăstire, după care o lasă. Ea este mâhnită și tulburată. În această stare o găsește contele. Carolina încearcă să-l convingă cu înfocare să se însoare cu Elisetta, dându-i de înțeles că are și ea o taină, despre care n-ar vrea să-i spună mai multe. Contele este gata de orice, oricare ar fi taina. Însă aceștia sunt întrerupți de alți membri ai familiei, care insistă ca mezina Carolina să meargă la mănăstire. Elisetta triumfă: Carolina va merge la mănăstire, iar ea va deveni contesă.
În această noapte, Paolino și Carolina sunt gata să fugă. Dar dintr-odată aud o mișcare, așa că se ascund repede în camera Carolinei. Aici însă venise pe ascuns Elisetta, care îi auzise șopotind și decisese că sora ei se giugiulește cu contele în camera sa. Ea o cheamă mai întâi pe mătușa sa, apoi și pe tatăl său, și toți trei cer gălăgioși contelui – din coridorul de lângă camera Carolinei – să deschidă ușa. Acesta se supune și deschide ușa camerei sale de pe partea cealaltă a coridorului, fiind trezit de zgomot și indignat de insinuările inutile. Atunci toți încep să îi ceară gălăgioși Carolinei să iasă și să spună care este situația. Ușa se deschide, iar Paolino și Carolina cad în genunchi în fața lui Geronimo. Ei recunosc că sunt căsătoriți de două luni deja și își cer iertare. Cârcotașul bătrân nu vrea să cedeze, însă, la finalul operei, fiecare – chiar și Fidalma, Elisetta și contele – își cer scuze de la tinerii căsătoriți. Însă cea mai incredibilă declarație o face contele Robinson. El îi cere lui Geronimo să îi binecuvânteze pe tineri, iar el însuși este gata să se însoare cu Elisetta – bineînțeles, cu zestrea completă. Geronimo este de acord și toată povestea are un final fericit.

 ***

Jucată pentru prima dată în prezența împăratului austriac Leopold al II-lea, opera „Căsătoria secretă” i-a stârnit imediat încântarea și, la cererea împăratului, a fost repetată în aceeași seară. Cu același succes, în toamna aceluiași an, 1792, aceasta a fost jucată în multe orașe italiene; în teatrul de la Milano „La Scala” premiera a avut loc în februarie 1793. De atunci bunăvoința publicului și a criticii rămâne neschimbată, iar opera este considerată până în prezent o capodoperă printre operele italiene din secolul al XVIII-lea.
Libretul oferă oportunități ideale pentru crearea unei țesături muzicale cu ornamente. Ba auzi pași ușori în vârful picioarelor, ba prinzi niște priviri viclene. Auzi răsunând ba crescendouri reținute, care încearcă să se finalizeze printr-o cadență, ce oricum nu încheie nimic, ba fortepianouri fantastice, neașteptate, juxtapuse nemijlocit. Apoi, la fel precum picăturile de ploaie, răsună niște note repetate, alternând cu cantabile liniștite și desene independente repetate ale orchestrei. Nu lipsește nici acea combinație iscusită dintre viclenie și simplitate, care îl caracterizează pe cel mai faimos compozitor al celei de-a doua epoci de aur a școlii de comedie din Napoli, care îl imita pe Mozart, dar nu l-a schimbat în același timp pe Pergolesi. „Nimic nu se poate compara cu această artă, care nu recunoaște nicio cărturărie, scria Barilli. Această artă, marcată de amprenta atât de ușoară a individualității și geniului, este parcă destinată să trăiască mult timp în sufletul poporului, fără a-l împovăra... Aceasta emană un parfum de prospețime, puritate și un miros plăcut al vechii maniere italiene, al «bucătăriei» sale. Aici este sol, este lumină solară plină de bucurie, este un dezacord, unghiuri de perspectivă noi, tăinuiri nevinovate însoțite de zâmbet, specifice pudorii napolitane.”
Cimarosa, după cum scrie Lorenzo Arruga, „a luat însăși esența vechii opere buffa, un subiect nu prea vesel, dar și principiul de dezvoltare a acțiunii în așteptarea unui final fericit și a încrederii în acesta. Dacă evenimentele sunt dramatice, convingerea îmbucurătoare că acestea se vor termina cu bine, răsfoirea distractivă a acestora, la fel ca pe niște amintiri care îți inspiră o încredere fermă, schimbă nu natura acestor evenimente, ci natura poveștii, adică limba ne garantează bucurie, la fel ca limba filmelor de animație ale lui Walt Disney – ceea la ce a renunțat Charlie Chaplin, care, dimpotrivă, transformând fiecare clipă într-un joc, ne ține într-o îndoială continuă în ceea ce ține de final”. Ideea nu este să impresionezi printr-o veselie nepăsătoare, este mai degrabă precauția unui om care nu vrea să atragă nenorocirea asupra sa și în același timp nu evită uneori ciocnirile cu realitatea.
Același Arruga scrie adevărul despre faptul că imaginea Carolinei este una nouă, fiind „o descoperire romantică a unei femei virtuoase și seducătoare, concentrate și victorioase”. Toți se învârt în jurul ei, iar ea le învinge pe toate fără mare zarvă, plus că și căsătoria ei, deși secretă, este legitimă. Nu despre ea oare (rolul jucat de legendara Bidu Sayão) a scris Barilli aceste cuvinte expresive: „Auzi în ecourile ușoare rătăcinde în aer foșnetul moale al hainelor dezbrăcate... Brusc, la fel ca în urma unui fulger, se luminează întreaga cameră. Și atunci îți pare că strălucește în întuneric silueta cuiva, recreată în mod elegiac, imaginea inefabilă a cuiva... în mijlocul sunetului fantomatic intermitent al unui clavecin, aproape pe cale de dispariție”?

 

Istoria creării

În 1792, Cimarosa – unul dintre cei mai cunoscuți compozitori napolitani – se întorcea acasă din Sankt Petersburg, unde lucrase mai mult de doi ani. Oprindu-se în Viena, acesta a primit de la împăratul Leopold o comandă de operă. Libretul a fost scris de prolificul Giovanni Bertati (1735-1815), autor a 70 de piese. La început acesta a lucrat pentru teatrul venețian, iar în 1790-1794 a fost poet la curtea din Viena. Subiectul „Căsătoriei secrete” este împrumutat din două piese. Una dintre acestea – „Căsătoria tăinuită” – este creația a doi vestiți autori englezi: George Colman the Elder și David Garrick. George Colman the Elder (1732 sau 1733-1794) – o rudă a regelui George al II-lea – a atras prin comediile și parodiile sale vesele, prin prelucrarea și traducerea pieselor altora, mulți spectatori în teatrele din Londra, pe care le-a condus mai bine de 30 de ani (1757-1789). Acesta a colaborat de multe ori cu David Garrick (1716-1779) – unul dintre cei mai cunoscuți actori englezi. Garrick și-a început cariera tot în calitate de dramaturg și a scris în jur de 40 de piese. Prima sa comedie a fost pusă în scenă în 1740, la teatrul Drury Lane, unde în anul următor a evoluat în calitate de actor și a jucat aici timp de 35 de ani. Recunoașterea la scară largă i-a adus lui Garrick turnee în Franța și Italia, la începutul anilor ’60. Scrisă la scurt timp după aceasta, „Căsătoria tăinuită” (1766) a rămas în repertoriu până la mijlocul secolului al XX-lea. Cealaltă piesă, „Sophie sau căsătoria ascunsă”, a apărut la Paris, doi ani mai târziu (1768). Autorul acesteia este scriitoarea franceză Marie Jeanne Riccoboni (1714-1792). Făcând o pasiune pentru un dramaturg și actor italian care locuia în Paris, aceasta s-a căsătorit cu el la vârsta de 21 de ani și a început să joace pe scenă. Abandonată de soțul ei, ea a părăsit scena (1761) și s-a dedicat scrisului. Numeroase romane, „Colecția de piese și istorii”, care întruchipează spiritul Iluminismului, i-au adus faima, o pensie de la rege, iar în 1786 – publicarea unei colecții de lucrări.
Premiera operei „Căsătoria secretă” a avut loc pe 7 februarie 1792, la Burgtheater din Viena, și a avut un succes excepțional. Împăratului Leopold i-a plăcut atât de mult, încât a cerut repetarea imediată a acesteia. Cântăreții nu și-au scos fardurile, în camera alăturată li s-a servit o cină somptuoasă, după care, în toiul nopții, a început a doua reprezentare – special pentru împărat și curteni. „Căsătoria secretă” a fost jucată la Viena, în fiecare zi, timp de trei săptămâni, și în cursul aceluiași an a fost pusă în scenă la Praga și în orașele din Germania, apoi în anul următor – la Napoli, unde a fost jucată de 112 ori, în La Scala din Milano, la Barcelona și Madrid.

Muzica

„Căsătoria secretă” este o operă buffa tipică italiană. Aceasta conține o mulțime de ansambluri, în mare parte comice: terțete, cvartete, cvintete, două finaluri detaliate cu participarea tuturor actorilor. Printre duete și arii predomină cele de tip buffa; episoadele lirice în operă sunt puține la număr.