Logo

 

Operă în patru acte

Giuseppe Verdi

Opera se prezintă în limba italiană Subtitrare în limba română

Denumirea originală: La Traviata

Libretul: Francesco Maria Piave

După romanul "Dama cu Camelii" de Alexandre Dumas - fiul

Conducerea muzicală: Alfred Gherșfeld

Regizor: Eleonora Constantinov Artist al Poporului

Scenografia: Veaceslav Ocunev

Pictor de costume: Irina Press Maestru în Artă

Coregrafia: Eugen Gîrneţ Maestru în Artă

Prim Maestru de Cor: Oleg Constantinov Maestru în Artă

 

Premiera mondială: 6 martie 1853, la Teatrul La Venice din Veneţia.

Premiera la Chişinău: 12 octombrie 1962, la Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă şi Balet.

Premiera versiunii curente: 30 decembrie 1978, la Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă şi Balet.

 

Roluri şi interpreţi

 

11 septembrie 2016

 

Violetta Valery - soprano - Mariana Bulicanu

 

Alfredo Germont - tenor - OLEG ZLAKOMAN Ucraina

 

Giorgio Germont - bariton - ILYA SILCIUKOV Belarus

 

Flora Bervoix - mezzo-soprano - TATIANA VÎRLAN

 

Doctorul Grenville - bas - МAKSIM YVASHCHUK

 

Marchizul D'Obigny - bas - VIOREL ZGARDAN

 

Annina - soprano - IRINA SCIOGOLEV

 

Josef - tenor - RUSLAN PAKATOVICI

 

Baronul Douphol - bariton - VITALIE CEBOTARI

 

Gastone - tenor - VICTOR NOVIȚCHI

 

 

 

 

Charles Osborne

 

Istoria creării

 

„Dama cu camelii a produs o puternică impresie asupra lui Verdi, care a asistat la premiera dramei la Paris, în iarna anului 1852. Libretul a fost întocmit de Piave sub conducerea lui Verdi. Se ştie că varianta iniţială a scenariului nu l-a satisfăcut pe compozitor şi că, la cererea acestuia, a fost mult comprimată. Schema scenariului în ceea ce priveşte dramaturgia e întrucîtva simplificată, în comparaţie cu romanul. A fost păstrată intactă numai linia de bază a subiectului: drama Violettei şi a lui Alfredo Germont.

 

Traviata e prima operă a lui Verdi din care intriga şi atracţia scenică lipsesc aproape cu desăvîrşire şi din care a fost eliminat tot ce ar fi putut să împiedice concentrarea atenţiei asupra lumii sufleteşti a eroinei, asupra omeniei autentice a nobilei Violetta, asupra destinului ei tragic”1.

 

Acţiunea are loc în Paris şi suburbiile lui, la mijlocul sec.XIX

 

Actul I

 

„În apartamentul său luxos din Paris, Violetta Valery dă o petrecere la care iau parte prietenii şi admiratorii ei. Unul dintre aceştia i-l prezintă pe tînărul Alfredo Germont, care toastează pentru dragoste şi fericire, iar cîntul lui este reluat de întreaga asistenţă. Subjugat de farmecul Violettei, Alfredo îi mărturiseşte dragostea care s-a aprins în sufletul lui şi dorinţa sinceră de a fi alături de ea pentru totdeauna. Obţinînd o întîlnire pentru a doua zi, Alfredo pleacă. În urma lui, Violetta îşi simte sufletul tulburat de un simţămînt nou, straniu, în care îi este teamă să creadă şi încearcă să-l alungă.

 

Actul II

 

Într-o vilă din apropierea Parisului locuiesc Violetta şi Alfredo. Fericirea aceasta de a fi împreună cu iubita îl copleşeşte pe Alfredo. Aflînd de la Annina de cheltuielile mari cerute de noua locuinţă, pentru care Violetta îşi vînduse bijuteriile, Alfredo pleacă în grabă la Paris pentru a face rost de bani. În lipsa lui, Violetta, care renunţase la viaţa mondenă de pînă atunci, primeşte o invitaţie la serata dată de Flora Bervoix, vechea ei prietenă. Vizita neaşteptată a bătrînului Germont, tatăl lui Alfredo, va schimba cursul vieţii fericite în care îşi pusese toată speranţa. Acesta îi cere să renunţe la fiul său. Violetta, îndrăgostită pentru prima oară cu adevărat, refuză. Dar în faţa rugăminţii părinteşti, care îi arată că din cauza acestei alianţe tînăra soră a lui Alfredo nu se va mai putea căsători, Violetta consimte să-şi jertvească propria fericire.

 

După plecarea bătrînului care o sărută părinteşte şi cu recunoştinţă, ea scrie o scrisoare de adio iubitului. Apare însă Alfredo care-i surprinde agitaţia şi lacrimile pe care nu şi le explică. Violetta pleacă şi abia după aceea, din scrisoare, el află că nu va mai reveni niciodată. Disperarea îi este alinată de prezenţa tatălui, care încearcă să-l consoleze, fără a-i spune adevărul. Dragostea şi ura se amestecă în sufletul lui Alfredo, care jură să se răzbune.

 

Actul III

 

În salonul elegant al Florei Bervoix, invitaţii se distrează la mesele de joc sau privind dansurile unui grup de ţigani. Apare Alfredo şi curînd Violetta, la braţul baronului Douphol. Cîştigînd la jocul de cărţi, Alfredo face cîteva remarci sentenţioase în legătură cu lipsa de noroc în dragoste, menite să-l jignească pe însoţitorul Violettei. Ea îl roagă să nu provoace un duel şi să încerce a o uita. Furios şi întărîtat, Alfredo găseşte momentul de a o jigni şi umili pe femeia care-i înşelase dragostea: în faţa tuturor oaspeţilor, Alfredo aruncă la picioarele Violettei banii pe care-i cîştigase în acea seară la joc. Insulta neaşteptată măreşte suferinţa tinerei femei, care, aproape leşinată, este sprijinită şi apărată de prieteni.

 

Actul IV

 

În dormitorul ei, Violetta, bolnavă de plămîni (boala pe care o avea mai demult), îşi simte sfîrşitul aproape. Medicul o încurajează, încercînd să-i redea speranţa în însănătoşire, dar îi mărturiseşte credincioasei Annina că Violetta mai are doar cîteva ore de trăit. Recitind scrisoarea de la bătrînul Germont care o anunţă că Alfredo, ştiind acum adevărul, era în drum spre ea, Violetta încearcă să-şi adune toate puterile pentru a trăi. Gîndul că-l va revedea îi luminează ultimile clipe ale vieţii. Privindu-se în oglindă, Violetta îşi dă seama că orice speranţă este pierdută. Alfredo soseşte şi îmbrăţişaţi, tinerii îşi fac vise pe viitor, hotărînd să părăsească împreună Parisul. Fericirea îi dă pentru o clipă aripi sărmanei Violetta, care se stinge apoi sub raza binefăcătoare a visului, spre care a năzuit toată viaţa”2.

 

1 Solovţova, L. Giuseppe Verdi. Viaţa şi opera. – Bucureşti, 1960.

2 Constantinescu, G., Caraman-Fotea, D. Ghid de operă. – Bucureşti, 1971.