Logo

 

 

Denumirea originală: Don Giovanni

Libretul: Lorenzo da Ponte

Regia: Eleonora Constantinov Artist al Poporului

Scenografia: Irina Press Maestru în Artă

Pictor de costume: Irina Press Maestru în Artă

Coregrafia: Eugen Gîrneţ Maestru în Artă

Conducerea muzicală: Nicolae Dohotaru Artist al Poporului; Mihail Secichin Maestru în Artă

 

Prim Maestru de cor: Oleg Constantinov Maestru în Artă

 

Premiera mondială: 29 octombrie 1787, la Teatrul Naţional din Praga.

Premiera la Chişinău: 6 octombrie 2007, la Teatrul Naţional de Operă şi Balet al Republicii

 

Roluri şi interpreţi

 

 

 

 

 

„După ferma mea convingere, Mozart este punctul culminant

 

pe care l-a atins frumuseţea în sfera muzicii”.

 

 

 

 

Subiectul acestei opere este inspirat de o legendă spaniolă, apărută în evul mediu, despre Don Giovanni, un aventurier şi un mare cuceritor de femei. Căpătînd popularitate în Europa, subiectul acestei legende a servit drept sursă de inspiraţie pentru un mare număr de poeţi şi compozitori. Printre aceştia se află şi Mozart, care fascinat de această veche legendă, nu se opune tentaţiei de a crea o operă, tragicomedie, în care subliniază îmbinarea tragicului cu comicul, a divinităţii cu pămîntescul, creînd o dramaturgie de contrast, care i-a garantat succesul.

 

Acţiunea se petrece în Sevilla, sec.XVII-XVIII.

 

 

 

 

“Plimbîndu-se prin faţa casei comandorului, Leporello mormăie înciudat. S-a săturat de înjosirile pe care i le oferă cu dărnicie stăpînul său. Cu faţa ascunsă sub o mască, Don Giovanni coboară grăbit scările casei, urmat de Donna Anna, fiica comandorului. Revolta împotriva necunoscutului care a sedus-o se amestecă în sufletul ei cu admiraţia pentru farmecul lui irezistibil. Această scenă este întreruptă de apariţia comandorului, care, zărindu-l pe necunoscut, trage spada. Braţul său se va pleca însă în faţa tinereţii. Lovit de moarte, comandorul se prăbuşeşte. Don Giovanni se mistuie în întunericul nopţii. În faţa cadavrului bătrînului, Donna Anna jură să se răzbune. Don Ottavio, logodnicul ei, o va ajuta.

 

Abia scăpat din această aventură primejdioasă, Don Giovanni e gata să se lase antrenat într-o alta, tentat de silueta atrăgătoare a unei femei pe care o zăreşte în stradă. Dezamăgit, cînd îşi dă seama că a reîntîlnit-o pe Donna Elvira, fosta lui iubită care-l urmăreşte cu reproşurile şi dragostea ei, Don Giovanni se face nevăzut, lăsîndu-l pe Leporello să rezolve situaţia. Şiretul valet va şti într-adevăr să se descurce. El o consolează pe Donna Elvira, arătîndu-i catalogul impresionant, neîncheiat încă, al victimelor stăpînului său. Între timp, Don Giovanni îşi alege o nouă vicitmă: mireasa lui Masetto – frumoasa Zerlina. Nuntaşii sunt poftiţi să petreacă la palatul său. Masetto, care a priceput intenţiile cavalerului, nutreşte gînduri de răzbunare. Leporello face tot posibilul ca să-l liniştească, în timp ce stăpînul său încearcă cu abilitate s-o convingă pe Zerlina de sinceritatea sentimentelor sale. Apariţia inoportună a Donnei Elvira îi strică planul. Nefericita femeie îi dezvăluie Zerlinei adevărul crud, pe care îl aflase de la Leporello.

 

Donna Anna împreună cu Don Ottavio vin să-i ceară lui Don Giovanni sprijinul său în descoperirea ucigaşului comandorului. Cavalerul le oferă sprijinul său.

 

În acest timp, în grădina palatului său, Don Giovanni e mai vesel ca oricînd. Serbarea pe care o dă în cinstea Zerlinei e grandioasă. Cei doi logodnici, Masetto şi Zerlina, s-au împăcat, dar apariţia lui Don Giovanni stîrneşte din nou gelozia lui Masetto. În grădină au apărut trei oaspeţi mascaţi: Donna Elvira, Donna Anna şi Don Ottavio. Invitaţi de Leporello, ei pătrund în palat. Nepăsător, Don Giovanni nu acordă multă atenţie oaspeţilor, preocupat de izbînda sa care, de această dată însă, va întîrzia să vină. Sărind în ajutorul Zerlinei, dezvăluindu-şi identitatea, Donna Elvira, Donna Anna şi Don Ottavio îl acuză pe cavaler de crimele săvîrşite. Descoperit, Don Giovanni îşi face loc cu spada în mînă şi dispare în adîncurile palatului.

 

 

Îmbrăcat cu hainele stăpînului său, Leporello pătrunde în apartamentul Donnei Elvira. Înşelată de cuvintele pătimaşe pe care i le şopteşte cel pe care îl crede iubitul ei, Donna Elvira dispare împreună cu Leporello. Nestingherit, Don Giovanni îşi poate adresa cuvintele de dragoste cameristei Donnei Elvira. În locul celei aşteptate însă îşi face apariţia Masetto cu o ceată de oameni înarmaţi după el. Luîndu-l drept Leporello, din cauza hainelor, Masetto ascultă sfaturile lui Don Giovanni, trimiţîndu-şi oamenii care încotro în căutarea presupusului stăpîn. Dîndu-şi seama prea tîrziu de eroarea sa, Masetto încasează o bătaie straşnică de la Don Giovanni, care dispare în noapte. Mîngîierile Zerlinei îl vor consola însă pe nefericitul Masetto. În acest timp, Leporello a ajuns cu Donna Elvira în grădina casei comandorului. Încercînd să fugă, se vede înconjurat de duşmanii stăpînului său, Donna Anna, Don Ottavio, Masetto, care hotărăsc moartea vinovatului. Dezvăluindu-şi identitatea, Leporello reuşeşte să scape. Copleşită de durere în faţa acestei noi mîrşăvii puse la cale de Don Giovanni, Donna Elvira se simte cuprinsă de milă şi compasiune, presimţind că pedeapsa nu va mai întîrzia. Don Ottavio îşi consolează logodnica.

 

În cimitirul unde s-a ascuns împreună cu Leporello, Don Giovanni zăreşte statuia comandorului ucis. Bătîndu-şi joc de el, îl invită la serbarea pe care o dă în acea seară la palatul său. Spre groaza lui Leporello, statuia pare a înclina capul în semn de încuviinţare. O voce de tunet îi anunţă lui Don Giovanni apropiatul sfîrşit. Fără a lua în seamă cumplitul avertisment, cavalerul pleacă nepăsător.

 

În palatul său, Don Giovanni ia masa. Donna Elvira face o ultimă încercare de a redobîndi dragostea cavalerului. Speranţele sale se lovesc însă de un dispreţ jignitor. Retrăgîndu-se, Donna Elvira rîmăne însă împietrită în prag, la fel ca şi Leporello. Statuia comandorului urcă ameninţătoare scările. A venit să-şi îndeplinească răzbunarea. Flăcările se ridică din toate părţile, zidurile se prăbuşesc, ultima clipă a lui Don Giovanni a sosit. Atingîndu-l, mîna statuii îi transmite fiorul morţii”1.

 

1 Constantinescu, G., Caraman-Fotea, D. Ghid de operă. – Bucureşti, 1971.